de-mi-si-a!

colaborarea mea permanentă la EgoPHobia s-a înkeiat cu textul de mai jos [nu ne-am certat, nu a apărut alt proiect, e posibil să mai colaborez cu ei în viitor]

cam asta a fost. 11 ani, 40 de texte, câteva sute de reacții [majoritatea pozitive, unele pe lângă, dar și câteva critici la obiect], trei conflicte [de care-mi amintesc acum], o amenințare cu tribunalul, vreo 10 mesaje “m-am prins cine ești” [toate greșite], 3 mesaje de scuze adresate conducerii revistei în urma identificării de către subsemnatul a unor erori în propriile-i texte, iar acum o surpriză: acesta e ultimul articol care va apărea în cadrul celei mai longevive rubrici din EgoPHobia, minDisecții
[continuarea @ EgoPHobia #44]

cum să-ți alegi un pseudonim cât mai bun?

[textul meu din EgoPHobia #43]

discuți cu mine și dacă ne înțelegem te pricopsesc cu unul de-o să-ți stea mâța-n mustăți.. iar dacă n-ai așa ceva, atunci minotaurul, așa ceva are fiecare, măcar în propria oglindă sau alte cotloane absconcse ale materiei.. dacă nu vrei să apelezi la cineva care și-a inventat genialul iQ666 și de atunci face furori absolut internaționale cu el ești un zgârcit inutil care nu merită băgat în seamă și ai face bine să dispari de aici până nu mă înfurii cu adevărat […]

să se știe!

în textul meu „cum a aderat IV @ Satanochio” din EgoPHobia #41 nu am intenționat să jignesc pe nimeni.. ca fan Satanochio, am vrut să-i trag de mânecă pe băieți să se adune și să mai scoată ceva (și bineînțeles să pomenească în interviuri că s-au pus la treabă după ce au râs temeinic de IV că n-a aderat la trupă așa spectaculos precum a scris iQ666, căruia i-au dedicat noul ep pentru rolul avut la reunire)

Trebuie să plictisească critica literară?

Răsfoiesc și citesc selectiv reviste literare de ani de zile, iar într-o vreme mă apucasem să le citesc în întregime. Nu din vreo pasiune bruscă. Credeam că o să înțeleg mai bine literatura și o să descopăr cărți interesante pe care altfel poate că le-aș fi ignorat. Că versurile publicate prin reviste nu sunt mereu de cea mai bună calitate știam. Nici de prozele pe alocuri stupide nu m-am mirat. Articolele omagiale sau polemice? Nici o surpriză. Anchetele inutile – paginile trebuie umplute și ele cu ceva. Interviurile leșinate? Mă așteptam. Însă nu și că mă vor plictisi de moarte recenziile.
[continuarea @ EgoPHobia #41]

cum a aderat IV @ satanochio

Satanochio a fost o trupă de metal negru avangardist care a răsărit pe coclaurile noastre fără s-o fi semănat nimeni și a avut parte de succes pe plan internațional înainte de a dispărea brusc, fără urmă.Unii ziceau că nici măcar n-a fost vorba de o trupă adevărată ci o creație de marketing a managerului ei, probabil prima trupă de black metal creată pe modelul sexpistolian al formațiilor alcătuite pe baza voturilor telespectatorilor care decid ce componențăîși doresc să aibă cei pe care îi vor asculta timp de 1-2 albume și uita fulgerător după, lăsându-i să se stingă la fel de rapid cum au apărut. Alții credeau că e vorba de o glumă, însă cine să îndrăznească să râdă?
[continuarea @ EgoPHobia #41]

Artificii

Solistul clujean care evoluează pe scenă sub numele de Dudu Isabel a participat la Vocea României și după prima apariție la televizor a fost proclamat mare favorit. Presa locală napocană, care nu l-a prea băgat în seamă în cei peste cinsprezece ani de când cântă el rock și metal, cu trupe ca Voices of Silence, Seven, Hungry for Heaven, 5alive, S.L.U.T., Silent Scream sau Vespera (având și scurte colaborări cu C.A.S.H., 4play și Keep Away), l-a decoperit dintr-o dată. Pe lângă presă, s-a scris despre Dudu și pe bloguri ale concitadinilor săi, iar reacțiile la articolele dedicate lui și prestației sale din cadrul emisiunii respective au fost foarte pozitive, semn că public pentru muzica lui există, dar stă bine pitit. Pe alocuri au apărut întrebări despre locul în care Dudu a stat ascuns până atunci, omul nemaifiind de vreun deceniu clasificabil drept o tânără speranță, însă nicăieri n-am văzut vreo scuză, ca să nu zic autocritică, legată de ignorarea sa constantă de către cei care se mândreau brusc cu el.
[continuarea @ EgoPHobia #39/40]

Metal prea greu

textul meu din EgoPHobia #38 începe așa

Anual apar pe coclaurile noastre mai multe trupe care se lansează anunţând cu mândrie că-s prima şi singura adunătură de roacări autohtoni care prestează în cadrul genului x metal. Pentru vreo trei x a fost stoner şi am numărat patru care [şi-]au zis sludge, fără a pune la socoteală trupele care nu s-au complicat cu asemenea activităţi de marketing preferând să compună şi să repete, deci să cânte. Interesant e că mai toate trupele astea care se laudă că vor fi the first and only ţin destul de puţin, cred că una singură a ajuns să scoată un album.

și se continuă aici

Laureații nimănui

în EgoPHobia #37 puteți citi și contribuția mea regulată în cadrul rubricii „minDisecţii„, care începe așa

Printr-un concurs de împrejurări au ajuns pentru o vreme la mine cărțile câștigătoare ale unei ediții a unuia dintre cele mai importante concursuri de manuscrise pentru debutanți de la noi. Dacă tot le aveam, de ce să nu le citesc? Mai ales că printre volumele învinse la concursul cu pricina erau și două scrise de cunoscuți de-ai mei care mi se păruseră bune. Și nu doar mie, între timp băieții și le-au publicat prin alte locuri și au beneficiat de cronici majoritar pozitive. Așa că mă așteptam ca premiatele concursului să fie cărți foarte bune, mai ales că juriul care le alesese părea alcătuit din oameni serioși, iar autorii volumelor cu pricina nu erau vedete și nici nu făceau parte, cel puțin după știința mea, din vreo grupare literară care să le asigure șutul în fund necesar saltului decisiv înspre cariera scriitoricească.

mai departe

Creație din eroare

Mă fascinează actul creației artistice și am impresia că nu sunt chiar singurul aflat în această situație. Aș vrea să știu exact ce se petrece în capul creatorului când inspirat de o întâmplare, idee, vorbă, imagine sau mai știu eu ce acesta începe să lucreze la ceva ce ar putea deveni cândva un obiect de artă foarte important pentru alți oameni. Am citit multe materiale despre acest fenomen, de la interviuri unde se amintea în treacăt despre punctul de pornire a unui text, tablou sau cântec la biografii și amintiri ale unor creatori. Astfel am aflat despre tot felul de chestii mai mult sau mai puțin dubioase care au dus la opere artistice, unele cu adevărat spectaculoase. Atât originile cât și produsele.
[continuarea @ EgoPHobia #36]

Să mă cultiv?

[minDisecţii @ EgoPHobia #33]

Problema care mă preocupă e următoarea: cât are sens să (mă) investesc pentru a putea spera că pot gusta o operă de artă din care acum nu înțeleg mare lucru? M-am întrebat de multe ori chestia asta, dar parcă niciodată așa serios ca după ce am văzut Melancholia. Mi s-a părut un film bizar, irațional, ciudat, interesant, bine jucat, misterios, ilogic și n-are rost să lungesc lista, ați prins ideea, inclusiv nuanța că majoritatea acestor atribute se plimbă liber fără a se sinchisi de poziția lui zero. Cred că pot spune că mi-a plăcut filmul, chiar dacă începutul m-a plictisit și era să mă determine să renunț la vizionare.